Uneori, cel mai puternic mesaj nu e cel strigat în stradă, ci cel rostit în tăcere, iar România ultimilor ani a tăcut. Milioane de oameni au ales, de la scrutin la scrutin, să nu mai meargă la vot. Nu pentru că nu le pasă, ci pentru că au obosit să creadă.
Această tăcere electorală, manifestată prin absenteism, este una dintre cele mai sincere forme de protest. Este forma prin care o societate dezamăgită spune: „Am fost acolo, am votat, am sperat. Și nimic nu s-a schimbat pentru mine.” Asta ar trebui să dea fiori oricărui om politic care mai crede că votul e doar o statistică de trecut în excel.
Alegerile care au vorbit prin absență
România a coborât, în ultimele decenii, spre fundul clasamentului european la participare electorală. La parlamentarele din 2020, doar 32% dintre români au votat. La europarlamentare, entuziasmul a fost episodic. La multe alegeri locale, în special în orașele mari, prezența nu depășește jumătate din electorat.
În spatele acestor cifre nu se ascunde apatia, ci o lipsă profundă de încredere. În partide. În lideri. În sistem. Oamenii nu mai cred că votul lor contează. Și mai grav, nu mai găsesc pe nimeni în care să creadă.
Când alegătorul nu mai vede diferența
În discursuri, aproape toți politicienii promit același lucru: reformă, cinste, competență. Realitatea este alta. Ajunși la guvernare, distanțele dintre stânga și dreapta se estompează. Ne ascundem după alianțe. Păstrarea puterii devine mai importantă decât folosirea ei în interes public. Funcțiile se negociază, nu se câștigă. Promisiunile se uită imediat ce se închid urnele.
Și atunci, alegătorul tace. Nu mai protestează, nu mai scrie pe Facebook, nu mai merge la vot. Se retrage.
Un lider autentic nu cere voturi. Le merită.
În această Românie tăcută, liderii autentici sunt rari, însă necesari. Un astfel de lider nu trebuie să fie perfect. Trebuie să fie coerent. Să inspire prin felul în care își trăiește principiile, nu prin cât de bine sună discursul.
Nicușor Dan este una dintre puținele figuri publice care au reușit să câștige încredere nu prin retorică, ci prin coerență. Nu prin apartenență de partid, ci prin distanțare față de compromis. Nu prin negociere de funcții, ci prin refuzul de a le tranzacționa.
Alegerile din 2024, în care a câștigat din nou Primăria Capitalei în ciuda unui context politic extrem de fragmentat, arată că oamenii nu au renunțat complet la speranță. Doar că au devenit mai exigenți. Mai greu de convins. Și pe bună dreptate.
Ce le datorăm celor care au tăcut
Tăcerea alegătorului nu este un abandon. Este o așteptare. O așteptare ca cineva să apară și să fie diferit. Mai sobru. Mai asumat. Mai interesat de binele public decât de binele propriu.
Această tăcere se poate transforma din nou în implicare – dar doar dacă liderii care vin în fața ei sunt reali. Dacă nu mint. Dacă nu se folosesc de funcții, de rețele, de marketing cinic.
România tăcută poate redeveni România vocală, însă doar în fața unui om în care să se regăsească. Iar acești oameni – când apar – trebuie susținuți. Fără echivoc. Fără teamă. Fără calcule electorale.
Un vot nu se câștigă prin afișe sau bannere. Ci prin încredere, iar încrederea nu se obține într-o campanie. Se construiește în ani de consecvență.
Într-o țară în care oamenii au învățat să se protejeze prin tăcere, liderii autentici sunt cei care au curajul să spună adevărul chiar și când nu e popular. Nicușor Dan este unul dintre puținii care nu au cerut tăcerii să devină aplauze. Ci au vorbit sincer, constant, cu respect.
Poate că nu va avea susținerea partidelor mari, dar are șansa de a câștiga ce e mai greu: susținerea oamenilor care au ales, de prea mult timp, să tacă.